Cozia - inspiratie de iarna

E frumos la munte cand e zapada mare-mare, dar chestia asta iti pune si bete in roate. Ca apar probleme cu accesul, avalansele, alte alea, si uite-asa nu te mai poti plimba chiar pe unde vrei. Dar din fericire exista ceva munti prin tarisoara noastra care se lasa urcati chiar si pe zapada mare, si sunt chiar mai frumosi iarna decat vara. Unul dintre ei este Cozia. Noi l-am urcat la un sfarsit de ianuarie insorit si bine garnisit cu alb.

Asa se vede de la Turnu

Cozia nu uluieste nici prin altitudine, nici prin trasee dificile si solicitante. Maximul atins este de 1668 m pe varful omonim, si este un munte mai degraba domol si pastoral, cu cateva zone stancoase mai mult pentru contrast. Si cu toate astea, este frumos si plin de surprize, iar daca ajungi acolo iarna pe zapada proaspata, zici ca ai aterizat direct intr-un basm (varianta frumoasa, nu cu lupul cel rau).

Eu zic ca traseul ideal de iarna pe acolo e cam asa: de la manastirea Turnu, unde am lasat masina (dar poti ajunge si cu trenul fara probleme), am urcat spre manastirea Stanisoara, si apoi spre cabana Cozia, care e chiar sub varf. Pana la Stanisoara traseul e mai mult de plimbare, fara pante accentuate. Chiar inainte de manastire se desparte traseul partial nemarcat spre cascada Gardului, care iese si el sus la cabana, dar mai dificil de urcat iarna.

De la Stanisoara in sus exista traseu marcat spre cabana, nici el foarte dificil. Dar sunt zone in care zapada mare iti poate da de furca - e o trecere cu cablu la care te poti distra, dar nimic grav sau de netrecut. Cu totul, in functie de zapada, traseul dureaza cam 5-7 ore, sau un pic mai mult daca pozezi ca japonezul. Desi e cam greu sa te abtii...

Cabana e mare si dotata cu de toate. Are si site: Cabana Cozia . Si in mod cert e mult mai misto iarna decat vara acolo, din simplul motiv ca nu mai ajung manelistii cu masinile. E un drum forestier care porneste din Pausa si ajunge la cabana, de vreo 15 km lungime. E tare fain de bicicleta, dar prea frecventat de masini atunci cand se poate. Asa ca iarna e mai liniste... Cabanierul e foarte ok, mancare buna, buda inauntru (e chiar si dus, e adevarat, cu apa rece). Dormitoarele sunt in alt corp de cladire, conditii decente. Chiar si preturile sunt foarte ok.

Si privelistea...dar ce priveliste! Cand scoti nasul din cabana dimineata, te trezesti cu toata panorama Fagarasilor in fata. Si nu numai ei... valea Oltului, Buila, o nebunie!

La coborare am ales varianta cu muchia Turneanu, pentru diversitate, cu sub-varianta de stanga de la un fel de stana abandonata, pe banda rosie, care iese un pic mai jos de Stanisoara. Poti merge si in continuare spre Turnu, pe triunghi tot rosu (cred), dar e mai abrupt si iarna cred ca il faci mai mult pe fund. De nevoie, nu de voie.

O idee de iarna numai buna, nu? Zapada sa vina...  Poze mai jos.

Troita de la urcare

Dormitoarele cabanei

...si pisicile aferente

Priveliste...

...si inca una!

Mare de nori, de pe Turneanu

5 procente de rosu

Urme pe zapada

Padina lui Calinet - tura de mai

Ne uitam de jos la "dusman"

O tura frumoasa la coltari si vreme buna, care ne-a plimbat o zi intreaga de mai (s-a nimerit sa fie chiar 1 mai muncitoresc, cred ca a fost cea mai buna celebrare prin munca). Doi indivizi plini de elan, eram...

Ascunsa

Deci, plecarea dis-de dimineata de la Plaiu Foii, tropaiala vreo doua ore prin padure, pana ajungem la izvorul lui Orlovski. Cam secat, saracu', dar a prins bine, avand in vedere cata apa e prin Crai, si ce zi lunga aveam in fata. Dupa pauza de hidratare, urmeaza urcarea pe grohotisul ala nesuferit de sub Malu Galben, stanca de deasupra lui, si iar tropaiala prin padure pana la Ascunsa. Loc de odihna, poze si aduceri aminte...

De la ascunsa, ne intoarcem pe acelasi drum cateva zeci de metri, si prindem intrarea in Braul de Mijloc, o potecuta destul de vizibila. Am impresia ca a inceput sa fie destul de frecventat braul, parca e din ce in ce mai adanca poteca asta.

Inceputul Scarii de Fier

Cateva minute, si ajungem la Scara de Fier. Deja se vede valea, Padina lui Calinet, insorita si cu zapada exact cat trebuie. Imi aduc aminte cat mi-au tremurat macaroanele prima data cand am coborat scara asta. Prima impresie e destul de intimidanta - sunt ceva zeci de metri verticali, cu 3-4 trepte metalice prinse in stanca si care nu arata chiar la prima tinerete, urmate de niscai lanturi, senzatie intarita de faptul ca dupa ce o cobori gasesti alta treapta pravalita cu tot cu bolovanul ei in grohotisul de jos... Insa doar prima data e mai greu, dupa aia te gandesti ca ai mai facut-o, si ca n-o sa pice taman acum, cu tine...

Cu priveliste

Si ajungem la baza vaii, intregi si entuziasti. Echiparea cu coltari, ca zapada aveam cat incape, si urcarea, ce mai... Zapada buna, ferma, nelipicioasa, soare intens, caldura de tricou, conditii ideale. Cam pana la mijlocul vaii, cand dupa un zgomot discret, incepe sa curga pe langa noi un raulet de avalansa. Nu era lata, cam un metru, si a curs linistit la vale pret de cateva minute. Dar recunosc ca imi cam inghetase inima...

A lasat o urma frumoasa, cam ca aia cand te dai cu plasticul pe partie... Partea buna e ca pe urma tasata de avalansa se urca mult mai usor cu coltarii, ceea ce am si facut, cu urechile ciulite sa nu vina si sora ei mai mare. Dar n-a venit, ziua era frumoasa in continuare, si am tot urcat, si-am mai urcat, pana am ajuns in creasta. Si a meritat fiecare pas, pentru privelistea minunata, si pentru valea in sine.

Iesim in saua Calinetului, intre Timbalul Mic si Timbalul Mare. Ochim Ascutitul, punem cap-compas pe el, si tropa-tropa, ce deja se facuse tarziu. Pauza scurta, poze si ciocolata, si in jos via Diana... unde am ajuns pe intuneric si cu o foame de lup. Dar asta se rezolva usor...

Poze mai jos.

Se vede toata valea...

La munca

Si capra, tot la munca...

Avalansa, in timpul curgerii. Eu ma ascundeam dupa bolovan

Urmele lasate de avalansa.  Comod, nu?

Se vede saua Calinetului

In sfarsit, in creasta

Poiana Zanoaga, Piatra Mica, Magurile Branului, Bucegii.... priveliste, dom'le...

Se vede Ascutitul

Si...final de tura

Bucegi - aripa de vest

Refugiul din saua Strunga

Am profitat de noiembrie asta lung si bland, si am fugit intr-o duminica in Bucegi. Nu numai noi, judecand dupa multimea de biciclisti intalnita pe drum...

Pentru ca trupa era mare, si lenea noastra pe masura, am ales un traseu scurt, dar plin de bucurii vizuale. Am parcat la Padina - drumul de acces e mai bun decat speram, cu ocolirea asfaltata a lacului de la Bolboci, si doar putine zone de drum de pamant. Am vazut si ca s-a amenajat turbaria Laptici, ceva similar cu tinovul Mohos de la Sfanta Ana... Intra la planuri de viitor.

Printre stane

La Padina ne-am debarcat, echipat, si am demarat spre saua Strunga. Pret de vreo ora urcarea, printre stane parasite acum, ca vine iarna. Soare cu nori si vanticel insistent. Dar ajungem repede sus, trecem pe langa refugiul micut din sa si ne repezim sa facem poze pe partea cealalta, spre Crai, pentru ca peisajul e magnific. Se vede hat-departe, lectie de geografie...

Dupa desfatarile vizuale de rigoare, urcam spre Coltii Tapului si continuam plimbarea pe "aripa vestica" si calcaroasa a Bucegilor. Mi se pare total nedrept ca zona asta e atat de putin vizibila in comparatie cu cracul de est al potcoavei. Cu exceptia a doi rataciti in saua Strunga, nu am mai intalnit pe nimeni. Nu ca ma plang... dar pun pariu ca pe la Babele, Omu, Piatra Arsa era manifestatie.

Privelistea minunata din Strunga

Planul initial era sa coboram pe valea Doamnelor, dar cum socoteala de acasa rar se potriveste cu aia din teren, am scurtat pe "nemarcate" pe valea Batranei, pana la intrarea de sus a Horoabei, dupa care am prins drumul de stana care ne-a scos la confluenta cu Doamnele. O coborare lina si placuta, dar cu peisaj.



Am ajuns inapoi la Padina exact cand apunea soarele, ne-am umplut burtile la cabana (in continuare e mancare ieftina si buna), si...inapoi acasa.

Pozele mai jos.

Pe Ciucas cu radioamatorii

Sa incepem cu inceputul.

Repetorul in cauza

La concursul de alergare montana "Ciucas Trail Running" de toamna asta, un grup de radioamatori - Vlad e unul din ei - a instalat un repetor pe munte, pentru usurarea comunicatiilor in timpul concursului, si pentru eventualele situatii de urgenta (tot ei au facut de straja si in check pointuri, sa numere oitele ratacite pe munte). Repetorul asta e o chestiune destul de complexa, cu antena, panouri solare, echipamente de transmisie si receptie, baterii etc. Greu de carat, greu de montat... s-au chinuit ceva cu el. Am fost si eu pe acolo, pentru sustinerea morala - evident - si am degerat cu totii, dar cu spor. Jucaria a functionat aproape pe durata intregului concurs. Aproape, zic, pentru ca fiind alimentat de soare, si soarele cam lipsea... eh. Aproape.

Munca in echipa

Si eu, evident..

Si acum, la vreo luna de la fericitul eveniment, repetorul n-a mai vrut sa coopereze. Asa ca grupul vajnic de radioamatori, cu adaugiri si imbunatatiri, a plecat iar sus la munte sa repare minunea tehnicii.

Spre deosebire de prima tura, de data asta a fost soare si frumos, cu niste peisaje cum numai in Ciucas poti gasi. Gasca vesela si eterogena, reparatia multa mai usoara decat instalarea initiala, si cu victorie in final. Pozele, ca de obicei, spun mult mai multe decat cuvintele.

Tigaile, in toata splendoarea lor

Mai si mananca omul...

Nori de vreme buna

Cascarabeta in soare bland de noiembrie

Echipa: Vlad, eu, Simona, Mihai, Corina, Razvan, Aurel, Octavian face poza si Fane e in spate