A fost odata ca niciodata...
Asta e o poveste de mai demult, dar de care imi aduc aminte cu mare placere. Cea mai mare altitudine la care am ajuns, chiar daca nu am atins varful. Nu stiu daca as mai avea puterea si rabdarea sa o fac acum, dar a fost tare fain atunci. Cu poze de aratat la nepoti.
Deci, o echipa de cinci, trei baieti si doua fete - Roxana, Cristi, George, Radu si subsemnata - pleaca la inceput de decembrie sa se catere pe cel mai inalt varf din emisfera sudica. Fiind ei mai saracuti, isi aleg inceputul de sezon, ca sunt taxele de parc mai mici. Teapa, dupa cum vom constata mai tarziu, pentru ca si gradele de afara erau mici, mici, mici....
Zburam fractionat Bucuresti - Madrid - Santiago de Chile - Mendoza. Bineinteles, pierdem legatura de fiecare data, asa ca ajungem cu o zi mai tarziu decat planuisem in Mendoza (da, dar fiind din vina liniilor aeriene intarzierea...cine a dormit la Sheraton in Santiago de Chile la mare lux? ei?)
Acolo, tragem la hostelul rezervat din timp (Malbec se numeste, rezonabil), mergem sa ne luam permisele de parc de la autoritatea respectiva si facem ultimele cumparaturi (chestia asta a durat vreo doua zile). Adica mancare si diverse altele, printre care si doua butoaie mari de plastic. Mare parte din troace le trimiti pana la base camp cu catarii, contra cost, dar trebuie sa fie ambalate bine si impermeabil, deoarece copitatele astea sunt destul de naravase si se intampla des sa-si arunce povara in vreun raulet. Deci, butoaie. Pe care le lasam la sediul domnilor cu catarii.
 |
| Puente del Inca |
Dupa toate cele de mai sus, luam autobuzul pana la punctul de plecare: Puente del Inca, unde punem rucsacii in spate, si pornim la drum. Intrarea in parcul Aconcagua o facem prin poarta Horcones (2750 metri), unde ne verifica permisele. Ca paranteza: inainte sa ajung acolo, aveam impresia ca Argentina e un fel de tara de lumea a treia. E bine, nu, sunt mult mai civilizati si ordonati decat noi, infrastructura e net superioara, si oamenii mai fericiti si relaxati in mod evident. Si frumosi... in nici o tara nu am vazut atat de multi oameni frumosi pe strada.
 |
| Horcones - pornim la drum |
La Horcones primim si pungile numerotate pentru gunoi si caca. Da, caca trebuie depozitat la punga si adus inapoi la baza, ca sa nu miroasa tot muntele a grajd. Nu zic ca e o idee rea, dar e cel putin ciudat sa-l cari in spate dupa tine tot drumul...
 |
| Confluencia in ceata |
Prima etapa e urcarea spre tabara Confluencia, la 3390 metri altitudine. Prima noapte dormita la cort, urmata de o tura de aclimatizare spre Plaza Francia. Deja apar problemele de aclimatizare. La Confluencia sunt medici, care te sfatuiesc, te verifica si nu-ti dau drumul mai sus decat daca oxigenul din sange e in parametri. Si ca sa-l tii in parametri, tre sa bei vreo 5 litri de apa pe zi....care trebuie sa si iasa, si pe frigul ala numai de mers la pipi nu iti arde. Umblam toti cu sticlele de apa dupa noi, de frica analizelor. Alta problema e cu soarele. Arde extrem de tare, trebuie sa te dai cu protectie solara tot timpul, si noi ne-am infasurat cu totii cu buffuri si sepci si ochelari de soare de se mai vedea doar nasul bine cremuit. Care evident, s-a ars.
Inca o noapte la Confluencia, analizele ies bine, si pornim spre tabara de baza, Plaza de Mulas, la 4330 metri altitudine, unde ne asteptau bagajele carate de catari. De altfel, pe tot drumul ne depasesc catari incarcati, manati de asa-numitii arrieros. E o zi plina, o urcare de vreo 8-9 ore pe o vale lunga-lunga. Dar incepe sa se vada muntele, si privelistea iti taie efectiv respiratia. Temperatura scade constant, incepe si o ninsoare usoara, dar soarele arde pielea in continuare.
 |
| Plaza de Mulas - George "pregateste terenul" |
 |
| Plaza de Mulas - refugiul |
Ajungem pe seara la Plaza de Mulas, si ramanem uimiti. Un refugiu inconjurat de penitentes (zapada modelata in forma de ace, nu stiu cum de ajunge la forma aia) si o mare de corturi de toate formele si marimile. La altitudinea aia ai internet (la cort), dus, cantina, loc de socializare, chestii care nici nu-ti trec prin minte. Toate firmele care fac expeditii pe Aconcagua au corturile proprii montate pentru clienti, si incearca sa le ofere tot confortul. Ne-am strecurat si noi corturile noastre mici printre ei, dupa ceva munca de nivelare, si ne-am desfatat cu toate "binefacerile civilizatiei".
 |
| Camp Canada - 5050 m |
Si aici am dormit doua nopti, cu o etapa de aclimatizare si urcat bagaje la Camp Canada, la altitudinea de 5050 metri. Urcusul a durat vreo 3-4 ore, in zig-zaguri pe langa Pietrele lui Conway, dar nimic tehnic. In general Aconcagua nu e un munte tehnic, dar te omoara el cu altele...
Tabara asta e de fapt un promontoriu stancos, unde poti pune cortul. Nimic altceva, e doar o etapa, cu priveliste, ce-i drept. Deja depaseam recordul personal de inaltime...mai sus decat Mont Blancul, nu? Si incepeam sa simtim din ce in ce mai tare asta. Altitudinea incepe sa ne apese, pofta de mancare scade, ca si capacitatea de efort. Deja la peste 5000 de metri fiecare picior pus in fata celuilalt e o victorie. Si frigul devine crunt...
 |
| Nido - se vede varful! |
In prima din cele doua nopti petrecute la Camp Canada am invatat cum se poate face pipi in punga, in cort, ca afara era mult prea frig sa-ti dai pantalonii jos... Bine, in tot timpul petrecut pe munte treburile astea personale de igiena au trebuit "reinterpretate". Spalat doar cu servetele umede si geluri, parul impletit in doua cozi stranse ca sa arate cat de cat omeneste, caca la punga, pipi tot asa...
De la Canada facem inca o etapa de aclimatizare si carat bagaje spre Nido de Condores, tabara a doua, la 5550 metri, tot o urcare de vreo 4 ore. Nido e amplasat pe un platou frumos, cu stanci ciudate, si de aici vezi in sfarsit varful... vai ce frumusete, mie mi s-a taiat respiratia cand l-am zarit prima oara fara nori. Ca evident, cum norocul nostru era cam spart in fund, vremea nu era chiar grozava. Bine, nici full season nu era... Aici devine evident ca gluma se ingroasa, cu frig, oboseala de altitudine, un cort de langa noi ramas gol, ca ocupantul plecase spre varf si nu mai stiau rangerii de el...
 |
| Camp Berlin - 5930 m |
Dormim doar o noapte aici, dimineata strangem corturile si urcam la Berlin (5930 m). Urcare scurta, dar epuizanta. Frig... Aici gasim un refugiu tuguiat, cam de 6-8 persoane. Ne gandim ca oricum e mai bine in corturi, dar ne-a oferit macar adapost sa putem stat toti cinci impreuna si sa planuim, sau sa mancam, sau altele. Seara aia am mancat ratii deshidratate speciale pentru altitudine. Asa porcarie n-am mai mancat niciodata... sau poate asa mi se parea din cauza lipsei de pofta de mancare.
O noapte scurta si agitata, ca a doua zi urmeaza varful. Chiar daca vremea nu era chiar minunata si noi cam inghetati, patru din cinci decidem sa incercam marea cu degetul, metaforic vorbind... Roxana ne asteapta la cort.
 |
| Varful in nori de furtuna |
De cand am iesit din cort am inghetat bocna. Urc incetisor, desi nu imi simt picioarele deloc. Nici mainile nu erau mai vesele. Cred ca trece o ora pana renunt, si le spun baietilor sa continue ei, ca eu nu mai pot. Si o iau la vale, cu lacrimi de ciuda care ingheata instant pe obraji. Cad de vreo doua ori, reusesc sa ma ridic si ajung la corturi... unde incep sa o strig pe Roxana, ca aveam mainile prea inghetate ca sa mai pot deschide fermoarul. Noroc ca ma aude. Esuez in cort, toata plansa si bocna, Roxana ma resusciteaza, imi da ceai si ciocolata. Si ii asteptam pe cei trei, care din pacate se intorc si ei fara sa atinga varful. A fost prea frig chiar si pentru ei. Se pare ca echipamentul nostru de munti europeni nu rezista la altitudinile astea, din pacate.
Ne inghitim nervii si decidem sa coboram, asta e. Normal, drumul de intoarcere e mult mai simplu, se incalzeste, pe masura ce scade altitudinea incepem sa respiram mai in voie...
Nu mai tin minte prea multe amanunte de la coborare. Poate nici nu mai conteaza. Doar ca am dormit la Plaza de Mulas, unde am mancat cu pofta ceva vacuta. Si ca pe masura ce coboram, am inceput sa consideram ca n-a fost chiar infrangere. Nu am ajuns pe varf, e adevarat. Dar macar am incercat....
Si inapoi la civilizatie, soare, cald, Mendoza cea frumoasa cu muschi de vita la gratar si vin Trapiche, tango si alte alea...
Mai jos, inca niste poze.
 |
| Blindati - ca de inceput de drum |
 |
| Aclimatizare - spre Plaza Francia |
 |
| Apa, in continuu |
 |
| Confluencia, seara |
 |
| Urcarea spre Plaza de Mulas |
 |
| Drumul e lung... |
 |
| Plaza de Mulas, aglomerata |
 |
| Varful principal. Se vede si poteca |
 |
| Nido de Condores, dimineata |
 |
| Nido |
 |
| Berlin vazut de sus |
 |
| Inauntrul refugiului Berlin - George isi dezgheata nasul |
 |
| Asa aratam la coborare...dar aveam vin pe masa:) |
 |
| E mai usor la vale... |
 |
| Bocancii mei - praf! |
 |
| Relaxarea de dupa |
